A venit toamna,
acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac
sau mai bine cu umbra ta.
Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori,
ca or sa-mi creasca
aripi ascutite pâna la nori,
ca ai sa te ascunzi
într-un ochi strain,
si el o sa se-nchida
cu o frunza de pelin.

Si-atunci ma apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
într-o dragoste mare.

Toamna frunzele colinda,
Sun-un grier sub o grinda,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mâna tremurânda,
Iara tu la gura sobei
Stai ca somnul sa te prinda.
Ce tresari din vis deodata?
Tu auzi pasind în tinda –
E iubitul care vine
De mijloc sa te cuprinda
Si în fata ta frumoasa
O sa tie o oglinda,
Sa te vezi pe tine însati
Visatoare, surâzânda.

Stiu ca toamna-i înteleapta
Ca-si pastreaza vara-n vine
Dar pe partea cealalta
Si-nspre ea înghetul vine

Si-nspre ea se-aduna norii
Cei mai negri si mai grei
Cum pe strunele viorii
Plâns sau cântec, oare ce-i?

Sa treci prin primavara pe sub nor
Când totul da-nspre verde si-nspre floare,
Iar tu mirosi a dragoste si-a dor,
Oricare ti-ar fi vârsta, dar oricare…

Au înnebunit salcâmii
De atâta primavara,
Umbla despuiati prin ceruri
Cu tot sufletu-n afara

Si l-au scos de dimineata
Alb si încarcat de roua
Cu miresme tari de ceruri
Smulse dintr-o taina noua

De din vale de Rovine
Graim, Doamna, catre Tine,
Nu din gura, ci din carte,
Ca ne esti asa departe.
Te-am ruga, mari, ruga
Sa-mi trimiti prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Ca si eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul si cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Si sa stii ca-s sanatos,
Ca, multamind lui Cristos,
Te sarut, Doamna, frumos.

Sa treci prin primavara pe sub nor
Când totul da-nspre verde si-nspre floare,
Iar tu mirosi a dragoste si-a dor,
Oricare ti-ar fi vârsta, dar oricare…

A venit toamna,
acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac
sau mai bine cu umbra ta.
Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori,
ca or sa-mi creasca
aripi ascutite pâna la nori,
ca ai sa te ascunzi
într-un ochi strain,
si el o sa se-nchida
cu o frunza de pelin.

Si-atunci ma apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
într-o dragoste mare.

Din somnul lor, de noapte-ntunecosa
De unde-au stat, departe de frumos
Se reîntorc livezile acasa
În rochii înflorate pana jos.

E primavara, iarasi primavara
Pe fiecare margini de fagas
Îsi scot stramosii degetele-afara
De ghiocei, de crini, de toporasi.

Arunca ziua peste tot cu vrabii,
În codrii cucii iar au navalit,
Se bat cu cântul, pasarile-n sabii
Si glasurile-si dau la ascutit.

… Iar din tariile albastre
încet s-a fost desprins o stea,
Ca tremurarea unui zâmbet,
Usoara, blânda stralucea.

Si s-au pornit drumetii degraba
Trei oameni buni ai lumii rele
Legându-si viata si norocul
De razele acelei stele.

Sirag de nopti purces-au cale
Pân’steaua s-a oprit în nori,
Deasupra unei strungi în vale
Lâng-o coliba de pastori.

Ei au deschis si pe otava
Vazând un copilas blajin.
În revarsare de lumina
Si-n albe scutece de in.

Batrânii crai, stapâni cu steme,
În oaste si-n razboaie tari,
Îngenunchind sfiosi grait-au
Copilului cu ochii mari :

“Tu esti plinirea harazita
De visul tineretii noastre,
Noi suntem umbra ce se sfarma,
Tu, -domnul zarilor albastre!