Au înnebunit salcâmii
De atâta primavara,
Umbla despuiati prin ceruri
Cu tot sufletu-n afara

Si l-au scos de dimineata
Alb si încarcat de roua
Cu miresme tari de ceruri
Smulse dintr-o taina noua

La mijloc de codru des
Toate pasarile ies,
Din huceag de alunis,
La voiosul luminis,
Luminis de lânga balta,
Care-n trestia înalta
Leganându-se din unde,
În adâncu-i se patrunde
Si de luna si de soare
Si de pasari calatoare,
Si de luna si de stele
Si de zbor de rândurele
Si de chipul dragei mele.

Decembre, ca un paradis
De marmur si scântei,
Hlamida si-a deschis,
Si, din tei,
Un vaiet lin de clopotei
Suspina-abia, ca-n vis.

Deasupra noptilor s-a-ntins
Legenda ideala,
Si nu e suflet neatins,
Oricît de stins,
De diafana ei petala,
În care sa nu fi descins
Lumina siderala.

… Iar din tariile albastre
încet s-a fost desprins o stea,
Ca tremurarea unui zâmbet,
Usoara, blânda stralucea.

Si s-au pornit drumetii degraba
Trei oameni buni ai lumii rele
Legându-si viata si norocul
De razele acelei stele.

Sirag de nopti purces-au cale
Pân’steaua s-a oprit în nori,
Deasupra unei strungi în vale
Lâng-o coliba de pastori.

Ei au deschis si pe otava
Vazând un copilas blajin.
În revarsare de lumina
Si-n albe scutece de in.

Batrânii crai, stapâni cu steme,
În oaste si-n razboaie tari,
Îngenunchind sfiosi grait-au
Copilului cu ochii mari :

“Tu esti plinirea harazita
De visul tineretii noastre,
Noi suntem umbra ce se sfarma,
Tu, -domnul zarilor albastre!

Dintre sute de catarge
Care lasa malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?

Dintre pasari calatoare
Ce strabat pamânturile,
Câte-o sa le-nece oare
Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmeaza în tot locul
Vânturile, valurile.

Nenteles ramâne gândul
Ce-?i strabate cânturile,
Zboara vecinic, îngânându-l,
Valurile, vânturile.

A venit toamna,
acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac
sau mai bine cu umbra ta.
Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori,
ca or sa-mi creasca
aripi ascutite pâna la nori,
ca ai sa te ascunzi
într-un ochi strain,
si el o sa se-nchida
cu o frunza de pelin.

Si-atunci ma apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
într-o dragoste mare.

De din vale de Rovine
Graim, Doamna, catre Tine,
Nu din gura, ci din carte,
Ca ne esti asa departe.
Te-am ruga, mari, ruga
Sa-mi trimiti prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Ca si eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul si cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Si sa stii ca-s sanatos,
Ca, multamind lui Cristos,
Te sarut, Doamna, frumos.

Toamna frunzele colinda,
Sun-un grier sub o grinda,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mâna tremurânda,
Iara tu la gura sobei
Stai ca somnul sa te prinda.
Ce tresari din vis deodata?
Tu auzi pasind în tinda –
E iubitul care vine
De mijloc sa te cuprinda
Si în fata ta frumoasa
O sa tie o oglinda,
Sa te vezi pe tine însati
Visatoare, surâzânda.

Stiu ca toamna-i înteleapta
Ca-si pastreaza vara-n vine
Dar pe partea cealalta
Si-nspre ea înghetul vine

Si-nspre ea se-aduna norii
Cei mai negri si mai grei
Cum pe strunele viorii
Plâns sau cântec, oare ce-i?

Decembre, ca un paradis
De marmur si scântei,
Hlamida si-a deschis,
Si, din tei,
Un vaiet lin de clopotei
Suspina-abia, ca-n vis.

Deasupra noptilor s-a-ntins
Legenda ideala,
Si nu e suflet neatins,
Oricît de stins,
De diafana ei petala,
În care sa nu fi descins
Lumina siderala.