Au înnebunit salcâmii
De atâta primavara,
Umbla despuiati prin ceruri
Cu tot sufletu-n afara

Si l-au scos de dimineata
Alb si încarcat de roua
Cu miresme tari de ceruri
Smulse dintr-o taina noua

De-ar fi mijloace
Si-ar fi putinta
Cum m-as mai face
Dupa dorinta!
M-as face-oglinda
Stralucitoare.
Sa te cuprinda
Pân- la picioare.
Pieptene de-aur,
Ce-n mângâiere
Parul neteaza
Fara durere.
Un vânt m-as face,
Ce lin si-n taina
Pe piept desface
Usoara haina.
Un somn m-as face
Dulce de vara
Sa-ti închiz ochii
În orice sara.
Dar n-am mijloace
Nici e putinta
De a ma face
Dupa dorinta.

Decembre, ca un paradis
De marmur si scântei,
Hlamida si-a deschis,
Si, din tei,
Un vaiet lin de clopotei
Suspina-abia, ca-n vis.

Deasupra noptilor s-a-ntins
Legenda ideala,
Si nu e suflet neatins,
Oricît de stins,
De diafana ei petala,
În care sa nu fi descins
Lumina siderala.

La mijloc de codru des
Toate pasarile ies,
Din huceag de alunis,
La voiosul luminis,
Luminis de lânga balta,
Care-n trestia înalta
Leganându-se din unde,
În adâncu-i se patrunde
Si de luna si de soare
Si de pasari calatoare,
Si de luna si de stele
Si de zbor de rândurele
Si de chipul dragei mele.

A venit toamna,
acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac
sau mai bine cu umbra ta.
Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori,
ca or sa-mi creasca
aripi ascutite pâna la nori,
ca ai sa te ascunzi
într-un ochi strain,
si el o sa se-nchida
cu o frunza de pelin.

Si-atunci ma apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
într-o dragoste mare.

Stiu ca toamna-i înteleapta
Ca-si pastreaza vara-n vine
Dar pe partea cealalta
Si-nspre ea înghetul vine

Si-nspre ea se-aduna norii
Cei mai negri si mai grei
Cum pe strunele viorii
Plâns sau cântec, oare ce-i?

De din vale de Rovine
Graim, Doamna, catre Tine,
Nu din gura, ci din carte,
Ca ne esti asa departe.
Te-am ruga, mari, ruga
Sa-mi trimiti prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Ca si eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul si cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Si sa stii ca-s sanatos,
Ca, multamind lui Cristos,
Te sarut, Doamna, frumos.

Toamna frunzele colinda,
Sun-un grier sub o grinda,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mâna tremurânda,
Iara tu la gura sobei
Stai ca somnul sa te prinda.
Ce tresari din vis deodata?
Tu auzi pasind în tinda –
E iubitul care vine
De mijloc sa te cuprinda
Si în fata ta frumoasa
O sa tie o oglinda,
Sa te vezi pe tine însati
Visatoare, surâzânda.

Tresarind scânteie lacul
Si se leagana sub soare;
Eu, privindu-l din padure,
Las aleanul sa ma fure
Si ascult de la racoare
Pitpalacul.

Din izvoare si din gârle
Apa suna somnoroasa;
Unde soarele patrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.

… Iar din tariile albastre
încet s-a fost desprins o stea,
Ca tremurarea unui zâmbet,
Usoara, blânda stralucea.

Si s-au pornit drumetii degraba
Trei oameni buni ai lumii rele
Legându-si viata si norocul
De razele acelei stele.

Sirag de nopti purces-au cale
Pân’steaua s-a oprit în nori,
Deasupra unei strungi în vale
Lâng-o coliba de pastori.

Ei au deschis si pe otava
Vazând un copilas blajin.
În revarsare de lumina
Si-n albe scutece de in.

Batrânii crai, stapâni cu steme,
În oaste si-n razboaie tari,
Îngenunchind sfiosi grait-au
Copilului cu ochii mari :

“Tu esti plinirea harazita
De visul tineretii noastre,
Noi suntem umbra ce se sfarma,
Tu, -domnul zarilor albastre!